Nu avem o cultură a băuturilor fine

Cred că am mai spus, dacă nu aici atunci sigur pe Facebook. Românii nu știu ce beau, dar sunt foarte mândri și nu se feresc să se expună ostentativ cu diverse băuturi în public, pe terase, în cluburi, pe Facebook, pe Instagram. Nu pot spune că este exclusiv vina lor, ci și a producătorilor cu etichete înselătoare dar și lipsa unor reguli stricte de producție. Ca idee, mi-am făcut un website despre absinthe tocmai pentru a educa publicul despre această băutură și pentru a-i ajuta pe oameni să facă distincția dintre un absinthe fals și unul autentic, deoarece în afară de țara-mamă a absinthe-ului, Elveția, nu există nicio altă zonă pe pământ unde să existe o legislație pentru ceea ce se numește absinthe iar piața este plină de absinthe-uri false, ieftine, care îndepărtează publicul de această minunată băutură, pe când producătorii de absinthe autentic se chinuie să supraviețuiască, nefiind preluați de nicio mare companie, nici măcar de Pernod-Ricard care a fost prima și cea mai importantă distilerie de absinthe din lume și care acum a devenit un gigant ce deține majoritatea băuturilor voastre preferate, mai puțin absinthe-ul care i-au făcut celebri (au doar absinthe Pernod, dar nici acela nu mai are aceași rețetă originală pe care a folosit-o până în anii 1960 iar acum este un absinthe mediocru).

În fine, la fel ca la absinthe există și problema la rom. Nu există legislație clară care să spună cum trebuie să fie produsă această băutură pentru a putea să se numească rom. În afară de cunoscători, foarte puțină lume știe cum ar trebui să fie un rom adevărat și cum nu ar trebui să fie. Foarte puțină lume știe că acesta nu trebuie să conțină zahăr adăugat și coloranți artificiali. Ce-i drept, nici nu le pasă ce beau și adevărul este că dacă ție îți place, atunci e totul ok. Dar ce ne facem cu producătorii care se folosesc de reclamă falsă sau etichete înșelătoare? Voi da ca exemplu faimosul rom Zacapa 23. Când un necunoscător vede pe sticlă 23 și vede că e și scump, se gândește că romul ală are 23 de ani, deci clar e bun. Dar în realitate, acel 23 de pe sticlă este înșelator, fiindcă se refera la o porție extrem de mică de rom de 23 de ani, majoritatea romului din sticlă având undeva la 7 ani. Asta poti afla abia de pe spatele sticlei, scris mic, unde spune că este un blend de romuri cu vârste cuprinse între 6 ani și 23 de ani, folosind sistemul Solera. Dar nu multă lume știe ce este sistemul Solera și astfel nu înțelege nici procesul de producție și respectiv anii adevărați ai romului pe care și-au dat entuziasmați banii. Pe lângă asta, există proasta concepție că un rom alb înseamnă un rom de slabă calitate, care nu este învechit. Nimic mai fals! Chiar și romurile albe sunt invechite și pot fi foarte bune. Ca și exemplu, Havana 7 este un rom subapreciat după părerea mea. Dacă Havana 3 este bun pentru cocktailuri, Havana 7 poate fi după părerea mea foarte bun și pentru sipping, pentru cei fără fițe. Îmi comand des la bar Havana 7 simplu, fără gheață. Este foarte bun având în vedere calitate-preț. Degeaba dai banii pe un Diplomatico, iar de Zacapa nu mai zic, niciun cunoscător nu ar pune gura pe așa ceva, mai ales la prețul pe care îl are. Evident, există și romuri mai groaznice și din păcate extrem de populare în România, precum Kraken, Bumbu și Peaky Blinders, care având în vedere cantitatea de zahăr adăugat, nu mai intră la categoria rom ci la categoria lichior. Singurul rom pe care mi l-aș mai lua de la bar ar fi Plantation. În rest, când vine vorba de romuri premium, le cumpăr pentru acasă.

Bun, acum putem înțelege problemele legate de absinthe și de rom, care nu au legislație și au campanii publicitare și etichete înșelătoare. Dar ce facem cu indivizii care se sparg în figuri când spun că beau cognac (fără să știe diferența între brandy și cognac) sau whisky/whiskey. Mai ales de când s-a format acest trend cu whisky-ul afumat (mai corect spus scotch-ul afumat) din zona Islay, precum Lagavulin sau Laphroaig. Fiind mai scumpe, le comandă pentru fițe, din snobism, etalându-se eventual cu un trabuc pe care nici nu știu să-l taie corect sau să-l aprindă corect, eventual și cu un ceas auriu la mână. Știți despre ei, i-ați văzut cu toții. Acei indivizi care dupa ce au cumparat trabucul și whisky-ul stau pe pâine cu parizer până le vine salariul. Multora nici măcar nu le place cu adevărat acel whisky, fiind extrem de diferit și de complex față de altele și doar un cunoscător reușește să le distingă aromele și să le înțeleagă. Pentru mulți, Lagavulin are gust de medicament, dar cu toate astea dau peste 450 lei pe o sticlă. Sunt aceiași oameni care beau și Lagavulin și Jack Daniels, dar strâmbă din nas la un Jameson, tot din snobism.

În încheiere, aș vrea să va atrag atenția că dacă sunteți în fața unui cunoscător, nu spuneți…

… că sunteți băutor de whisky și beți Jack Daniels sau Johnnie Walker

… că sunteți băutor de cognac și beți Alexandrion sau Metaxa

… că sunteți băutor de rom și beți Bumbu sau Kraken

… că sunteți băutor de absinthe și beți Mr. Jekyll sau Grande Absente

Noroc!

(sursa foto)