In ultimul timp am tot dat peste articole scrise de sociologi sau psihologi care avertizeaza despre singuratatea omului modern, despre relatiile superficiale, despre o lume condusa de himere si egoism.
Asta observam cu totii, nu cred ca este necesar sa citim parerile “expertilor”, trebuie doar sa ne uitam in jurul nostru si in noi insine si ne vom da seama cam cat de singuri si falsi suntem. Dar problema este alta… majoritatea asta si-au propus, spun ei, din necesitate, pentru a face fata realitatii, pentru a se conforma, pentru a supravietui.
Pai eu nu pot supravietui. Sa-mi iei esenta inseamna sa-mi omori sufletul, singurul lucru mai de pret pe care-l am. Inseamna sa-mi iei inteligenta si sa ma programezi dupa niste standarde moderne parca desprinse din distopiile lui Huxley sau Orwell.
Si ma chinuie modernitatea asta. Ma chinuie singuratatea, si prostia, si falsitatea. Si ma gasesc aici, in fiecare zi, stand in camera mea pierdandu-ma prin ale mele, fiindca nu gasesc o persoana, o singura persoana caruia sa-i pot vorbi deschis, care sa-mi vorbeasca deschis, care sa-mi impartaseasca valorile si cu care sa creez o legatura autentica. Ma lamentam despre acelasi lucru in postarea Deceniul Singuratatii, acum cateva luni.
Mi-e pofta de o relatie autentica, de o deschidere si o spargere a barierelor, de o legatura mentala si sufleteasca. Mi-e sete de inteligenta, de bunatate, umanitate. Mi-e dor de o persoana cu care sa pot vorbi ore intregi fara oprire, fara efort, in care sa ne conectam si sa simtim tot ceea ce spunem, sa ne zambim ca mesaj ca rezonam cu ceea ce spune celalalt.
Traiesc insa, intre doua tabere. Una, mai dezirabila, dar mai greu accesibila, a unor oameni maturi si de calitate, care insa si-au creat o viata a lor, cu familie si responsabilitati care-i impiedica sa se mai conecteze cu altii si sa piarda vremea la povesti, iar alta, total indezirabila, a acelor lepre umane care nu fac altceva decat sa bea, sa se drogheze, sa nu se schimbe in 15 ani de cand ii cunosc si care au ramas la acelasi nivel ca si atunci cand eram adolescenti. Sunt la mijloc, iar la mijloc exista doar compania mea, a cartilor, a filmelor, a unei camere pline de fum.
Dorm foarte mult in ultimul timp. Depresia m-a ajuns din urma inca o data si ma indeamna sa fug de realitate si sa merg intr-o lume a viselor, dar care si aceea este plina de orori desprinse de data asta din viata reala. Vreau sa evadez, si nu stiu cum.
