A trecut mai bine de un an de când trăim în pandemie, iar natura umană și-a arătat limitele și slabiciunile. Noi, buricul universului, cuceritorii spațiului, ne-am împiedicat de un virus pământean, cum spunea Ion Cristoiu. Dar nu asta este problema cea mai gravă după părerea mea. Mentalitatea noastră, comportamentul nostru, au arătat exact cât de imbecili suntem, de la mic la mare, de la om de știință până la grătaragiu. Niciodată n-am văzut lumea mai divizată, mai îndoctrinată, mai frustrată. Au ieșit la suprafață toate mizeriile din condiția umană. Mi-e scârbă. Îmi era scârbă înainte și îmi e scârbă și acum. Cum am mai spus, prostia și răutatea se proliferează cu o viteză îngrijorătoare. Și înainte să ne omoare virusul, ne omorâm singuri, fără să ne dăm seama, prin tot stresul pe care singuri ni-l provocăm prin tot felul de dispute imbecile, prin tot felul de frici și anxietăți.
Nu știu dacă virusul provoacă mai multe victime decât incompetența. Măcar dacă era un virus cu adevărat periculos, să radă de pe fața pământului un număr impresionant de oameni. Dar este mai mult o agonie lungă. Și uite așa, stăm blocați, ne umplem de frustrare și ne îmbolnăvim de prostie și nervi.
Este o tensiune continuă de mult timp, simt în aer un miros de sânge, iar de vor izbucni revolte serioase, mă tem ca este prea târziu. Totul este aranjat, o lume nouă are să apară. Ceea ce știam până acum despre viață se va schimba. Nu că am fi trăit bine până acum, dar oricum nu vreau să fac parte din noua lume. Lumea de ieri și de astăzi îmi sunt de ajuns. Nu am de gând să trăiesc în această lume și nici să aduc un nou suflet în această lume. Nu merită o astfel de pedeapsă.
