A trecut ceva timp de cand n-am mai scris pe blog. A fost o perioada.. interesanta. S-au intamplat multe care m-au lasat foarte confuz. Fel si fel de intamplari, de stari, de ganduri, de sentimente. E interesant totusi, pentru ca simt ca s-a schimbat totusi ceva la mine, in mine. Stilul de viata, de gandire… Dar oscilez intre stari de libertate si sclavie totala a propriilor mele sentimente si ganduri. Fac literalmente eforturi de a intelege ce pula mea se intampla. Incerc sa-mi linistesc mintea, sa fac miscare, sa mananc sanatos, sa citesc cat mai mult si totul de roade, dar foarte, foarte incet.
De cand scriu pe acest blog incerc sa gasesc fel si fel de raspunsuri la ‘bolile sufletesti’. Am incercat sa descriu emotiile, oamenii, increderea, dragostea, ura, frica, pesimismul si tot ce-mi este, mai degraba indirect decat direct, de interes. Am scris de nevoie. Pentru a putea intelege, macar in mintea mea, cum este realitatea emotionala a oamenilor si implicit a mea. Acesta postare este probabil o recapitulare, ca o lectie predata unui repetent. Am invatat, sau inteles, ca tot ce mi-a fost dat a fost o lectie predata cu rigla peste palme. Si ca un masochist, parca toate loviturile incasate ma excitau incat le repetam. Eram constient de ele.. Intotdeauna am fost. Dar vremurile se schimba, si impreuna cu ele, oamenii. Uneori evenimentele din viata unui om il transforma atat de mult incat ajunge, in mod extrem, sa urasca tot ceea ce a pretuit vreodata, sa nege orice existenta a binelui si sa isi mutileze nu numai expresia faciala, ci sufletul pe de-a-ntregul. Si nu exista proces mai dureros decat mutilarea acestuia.
Intre mine si restul este o diferenta la nivel emotional, si nu stiu care dintre noi este handicapat din acest punct de vedere. Daca ma gandesc, din punct de vedere subiectiv, am impresia ca majoritatea oamenilor sunt handicapati emotional, ca habar n-au ce inseamna iubire sau ura, ce inseamna respect si remuscare. Si totusi, cand ma gandesc obiectiv ca eu sunt cel care nu este in stare sa isi stapaneasca si sa-si inteleaga emotiile, tind sa cred ca este o problema cu mine. Poate tocmai faptul ca eu duc aceste emotii la paroxism este o dovada de instabilitate si handicap. Exista oare diferenta intre a iubi pana la sacrificiu propriu si furia criminala? Ambele sunt duse la extrem, deci ambele dezechilibrate.
Filosofez in continuu precum un caine care se invarte incercand sa-si prinda coada, iar cand si-o prinde habar n-are ce a prins de fapt. Toti filosofii adevarati au venit cu propriile lor pareri si puncte de vedere, eu nu sunt in stare sa dau un ultimatum la nimic, sa spun “asa este!”. Nu stiu si totusi nu ma pot opri din a analiza.. uneori analiza asta devine obsesiv compulsiva si nu ma lasa nici sa dorm, imi vin in minte toate scenariile si situatiile si incerc sa le cantaresc. Poate ar trebui sa.. just fuckin live! Stii vorba aia, “daca eram un pic mai prost eram fericit”.
(pauza.. sub geamul meu sunt trei tarfe bete care rad si nu mai pot concentra)
…
(play.. au plecat proastele)
Asadar, care este slabiciunea sufletului? Faptul ca este intotdeauna afectat sau faptul ca nu este niciodata afectat il face sa fie slab? Daca un om este rar afectat emotional, putem spune ca este slab dezvoltat emotional? Dar daca un om este intotdeauna afectat emotional? Ce inseamna sa fii slab emotional? Ce inseamna sa fii puternic emotional? Sa poti trece prin toate durerile sufletesti sau sa nu fii afectat de nici o durere sufleteasca?
Nu.Am.Habar. Ma gandesc totusi ca am trecut prin atatea rahaturi incat chiar sunt mandru de faptul ca ma aflu aici, in conditiile de fata. Daca ma uit putin prin jur, parca incep sa ma respect mai mult. Tot ceea ce facem ne transforma, tot ceea ce patim ne transforma.
(pauza… vai de plm.. tu vezi ce Luna e pe cer?! de la asta mi se trage… sau de la somnifer?)
Da. Deci, si prin urmare. Viata asta-i al dracu de complexa daca stai s-o analizezi. Scriind acum imi dau seama ca ar trebui sa-mi dau doua palme si sa-mi revin.
