Articolul a fost publicat inițial pe cristoiublog.ro
Trăim vremuri grele, asta nu-i niciun secret și nici o noutate pentru nimeni. Însă, pandemia și criza financiară depind și au depins foarte mult de noi, cum de altfel și criza umanității și a vieții sociale ante-pandemică au depins și depind de noi.
Din păcate, felul în care ne-am raportat fiecare la ceea ce se petrece în jur, felul în care ne-am comportat și ne comportăm între noi, felul în care am creat granițe între suflete de mult timp, ni se datorează exclusiv. Rețelele sociale au avut și au o mare contribuție, însă fără ajutorul nostru orb nu ar fi avut o asemenea influență. Ne-am pierdut pur și simplu umanitatea sau am uitat-o.
Paradoxal, toți știm asta și cam toți ne plângem de asta, dar nimeni nu face nimic. Actele bune, de la un simplu gest de a ceda locul în autobuz unei bătrâne sau unei femei gravide, până la actele caritabile au devenit astăzi un fel de miracole sau pretexte prin care încercăm să arătăm celorlalți cât de buni suntem. Nu, suntem doar ipocriți.
Toată povestea cu „pentru sănătatea/binele celorlalți” este ceva care ne-a fost impus, nu a venit de la sine. Nu mi se pare normal. Dacă vrei să faci bine, faci, dacă nu vrei, nu faci. Acum, bineînțeles că nu încurajez răspândirea conștientă și intenționată a unui virus ce a dat lumea peste cap, nu încurajez nici răspândirea fake news-urilor, în special a celor pline de ură. Tot ce incurajez este să fim naturali, să fim umani, să fim noi, să facem bine din proprie inițiativă, nu de frica unor amenzi. Dar nu, nu facem nici din proprie inițiativă, nici de frica unor amenzi. Și aici mă refer în general.
Facem mai mult rău decât bine, conștient sau nu. De multe ori facem rău crezând că facem bine, impunându-ne ideile, principiile, credințele, dorințele. Această lozincă, „protejează-i pe ceilalți” nu este nouă. Vă aduc aminte de războiul pornit împotriva fumatului și fumătorilor, când sub pretextul de a nu-i îmbolnăvi pe alții cu fumul nostru toxic, ar trebui să ne lăsăm de fumat, să plătim extra, să fim excluși, să fim amendați, să fim priviți ca niște paria într-o lume de inocenți.
Se dărâmă lumea. Oameni buni, se dărâmă lumea! Din temelii. Nu este o exagerare, aș putea veni cu argumente și multe explicații ce țin de toate sectoarele societății, de la educație până la economie, de la sănătate până la justiție ș.a.m.d., însă este de ajuns să privim în jur cu atenție și observăm asta la nivel individual și de grup, nu neapărat global. Nu trebuie să ne gândim la Forumul Economic Mondial sau la pandemie sau la tensiunile politice și militare dintre state. Ne uităm unul la altul, este de ajuns.
Cel mai trist este că suntem și aproape de sărbători. Și aici este un paradox, avem nevoie de sărbători pentru a ne aduce aminte când să fim buni unii cu ceilalți. Un autor contestat scria într-o carte: „Ce altă creatură are nevoie de sărbători pentru a-i aminti ce să simtă și când să simtă?”.
Ce ne impun autoritățile este una, dar până la urmă totul se reduce la noi, la cum reacționăm, cum ne exprimăm etc.
Mă uit în jur și-mi zic: Ce lume tristă! Tristă, confuză, plină de ură.
