O alta dezamagire in terapie, dupa multe altele. Si dup-aia ma intreaba lumea de ce nu ma duc la terapie. De ce? Pentru ca it’s all about the money si atat. Oamenii aia nu empatizeaza. Au o diploma sub cur dupa ce au invatat teoriile ALTOR oameni, stau de vorba cu tine si filosofeaza (pentru ca nu iti spun nimic clar, ce ai de facut sau schimbat) si iti cer 300 lei pe ora, saptamanal. 300 x 4 (saptamani) = 1200 lei dati aiurea.
Dar nici macar nu e vorba de bani. Cand esti ca mine, intr-o disperare totala si o nevoie stringenta de ajutor, ai da orice ca sa FII NORMAL. Nu sa fii fericit si implinit, dar macar sa fii normal, sa fii functional. In fine. Este vorba de incredere. Este vorba de incapacitatea lor de a empatiza (fie ca asa le cere profesia, desi Irvin D. Yalom ii contrazice, fie ca sunt constipati sentimental) si de lasitatea lor. Da, lasitatea. Daca vreodata iti permiti sa nu fii de acord si o spui in vreun fel sau altul cat sa fie deranjati/deranjate, te trimit la plimbare. Pentru ca desi tu ai stat si ai cautat ca disperatul un terapeut cica “bun”, ei oricum au atat de multe programari ca nici nu mai au unde sa te bage in program. Ei nu duc lipsa de pacienti, deci no problem. Dar noi? Noi ce facem? Ne bazam pe adictia de medicamente si cam atat, pentru ca altceva nu exista pentru noi. Chiar si medicamentele de la psihiatrie sunt de multe ori “depasite de situatie”.
Dar revenind. Sa va spun o scurta poveste. Cand eram tanar fecior, imi doream sa fiu psihoterapeut. Mi se parea o munca nobila, de a lucra cu psihicul (psyche = suflet). Mi se parea fascinanta explorarea acestui microcosmos interior si voiam sa ii ajut pe altii care, la fel ca si mine, treceau prin greutati. Dar iata ca dupa ce am vazut ce inseamna terapia de fapt, asa cum este ea practicata la scara larga, mi-am pierdut interesul. Mi-am dat seama ca este doar o masturbare filosofica pentru minte. Nu este nimic nobil in ceea ce fac acesti terapeuti iesiti pe banda rulanta de la facultati si cursuri de specializare. Este doar un profit financiar bun. Daca un pacient iti da 250-300 lei pe saptamana si ai sa zicem 8-10 pacienti (clienti, cum le place lor sa le spuna)… ei, nu suna rau. Stai lejer intr-un scaun, vorbesti, iti dai cu parerea si iti iei bani. Tu (terapeutul) NU tratezi nimic. Este un mit. Singurul care se trateaza cu adevarat este insusi pacientul, mai mult sau mai putin cu ajutorul terapeutului.
Lasand la o parte aceste aspecte ‘tehnice’ despre cat de bine pregatit este terapeutul, ne gandim si daca este cu adevarat cineva in care te poti baza. Ei vor spune ca sunt “doar oameni”. Da, adevarat, dar atunci cand lucrezi cu psihicul/sufletul unui om suferind, ai o mare, mare responsabilitate, la fel cum are un chirurg responsabilitatea fata de pacient. In ambele profesii, pacientul poate sa moara. Iti asumi acest risc? Cati si-l asuma? Ok. E un risc prea mare, inteleg. Nu vrei sa ai nici cea mai mica responsabilitate pentru moartea unui om, nici eu n-as vrea. Dar atunci de ce ii vorbesti despre concepte precum “incredere”, “siguranta”, “empatie”? Pentru ca in toata experienta mea de suferind de peste 20 de ani, increderea mi-a fost demolata de acestia, siguranta n-am simtit decat atunci cand imi impuneam eu, dar nu imi era inspirata. Cat despre empatie…. mai bine imi cumpar un caine.
Asa cu acesti sughi-bughi ai psihicului uman.
Ultima experienta cu o fatuca d-asta “terapeut” a fost dezastruoasa. Habar n-avea sa gestioneze situatia, se vedea ca este depasita si a si recunoscut ca este depasita. Mi-a recomandat sa… param pam pam…. sa merg la o fatuca sa-mi curete energiile si sa fac nu stiu ce chestii spirituale, pentru ca la mine terapia si medicamentele nu sunt de ajuns. I-auzi! Eventual, la popa sa ma trimita, dar nu putea stiindu-mi ideile religioase. Desi, pana la urma, si “popa” tot un psihoterapeut este. Duhovnicul (duh – suflet) este un psiho-terapeut (psyche – suflet) pentru credinciosi si el face cam acelasi lucru cu acesti terapeuti din fel si fel de scoli diferite, cu descrieri diferite ale psihicului si cu abordari diferite si cu idei diferite.
In fine. Dupa ce mi-a zis ca se simte depasita si dupa ce m-a trimis la fatuca aia cu chakrele si ce plm mai facea ea pe acolo, am decis sa o intreb: “Andreea, daca simti ca esti depasita, crezi ca mai are sens sa continuam terapia? Eu sincer ma simt coplesit de tot ce mi se intampla. Iar am picat.” Dar n-a venit niciun raspuns. A doua zi, niciun raspuns. Abia dupa o saptamana revine cu intrebarea daca ramane sa ne vedem la terapie maine. Practic, mi-a raspuns la intrebare cu o alta intrebare care ii convine ei. Ii explic ca am nevoie sa stiu daca se simte in stare. Imi spune ca ea nu a spus niciodata ca este depasita (un nou semnal de alarma: minciuna). Eu totusi o contrazic, pentru ca stiu foarte bine ce mi-a zis, nu sunt in vreun episod psihotic, si chiar admiram faptul ca a avut curajul sa spuna ca este depasita. Dar acea admiratie a disparut acum cand o da la intors. Iar ea, neavand timp, chef sau energie pentru a avea o discutie serioasa despre un subiect serios (daca poate face fata sau nu) ma intreaba: “Bine, deci cum ramane pt maine sa stiu sa imi organizez programul?” Bravo, frate! Grija banului si a programului. Eu o intreb ceva, dar ea imi raspunde la ce o doare pe ea. Asa ca ii raspund: “Mi se parea normal sa discutam problema daca poti face fata terapiei. Initial mi-ai spus ca te depaseste, apoi spui ca nu ai spus asta, iar acum ma pui sa iti dau un raspuns direct. Nu am cum sa dau un astfel de raspuns pt ca pentru mine nu depinde doar programul de maine, depinde viitorul meu psihic, depinde cum imi organizez viata si banii si timpul. In fine. Momentan voi spune nu, maine nu. Pana nu putem avea o discutia despre ultima noastra sedinta si daca evitam subiectul. Multumesc.” Si ce raspuns mi-a dat? “Ok, sterg programarea. Cred ca ar fi bine sa alegi alt terapeut cu care sa rezonezi. Psihoterapia, dincolo de scoli si tehnici, este despre incredere si relatie.” HA HA HA. Ii raspund: “Nu-i vorba de a rezona. Si daca tot vorbesti de incredere, increderea se castiga, nu e dobandita doar printr-o diploma de terapeut. Ca asa, terapeuti sunt zeci de mii. Dar sa nu fii in stare sa empatizezi catusi de putin si sa fii deschis unei discutii absolut, dar absolut necesara despre problemele intampinate in terapie, mi se pare de o iresponsabilitate dusa la paroxism. Daca it’s all about the money si the time, spuneti fratilor de la inceputul terapiei. Nu puneti oamenii sa isi puna viata pe tava in fata voastra, iar cand voi gresiti sa ii abandonati pt ca v-au atras atentia.” si “In afara de tehnica aia 5-4-3-2-1 si trimisul la o fatuca asa-zis spirituala care sa-mi alinieze chakrele n am primit nimic din partea acestei terapii in 6 sedinte.“. Am fost dur? Da. Dar dupa ce ma abandoneaza pentru ca nu ii convine sa fie trasa la raspundere, fix asta merita + o flegma.
Deci toate astea dupa ce am bagat vreo 2000 lei in terapie, plus timp si efort… si cel mai important… INCREDERE. Pentru ca imi pierdusem increderea in terapeuti, nefiind prima oara cand sunt abandonat.
