“Romanța marilor dispăruți” de Ion Minulescu
Noi suntem morți de mult…
Voi ne-ați uitat ―
Și ne-ați uitat că nu ne mai vedeți.
Dar noi din umbra negrilor pereți
Adeseori ieșim să vă-întâlnim,
Și-n visurile noastre retrăim,
Ca și-n viață,
Câte-un vers ciudat
Din marele Poem, pe care voi
Ni l-ați plătit cu bulgări de noroi”…
Noi suntem morți…
Și totuși, când pornim
Spre lumea voastră ― lumea celor vii ―
În negrul gol al craniilor reci,
Noi,
Ca și voi,
La fel simțim
Vibrațiile-acelor armonii
Ce-nsuflețesc tăcutele pustii
În care voi ne-ați îngropat pe veci!
Noi
Mulților ce nu ne-au înțeles
Le vom ierta ― căci suntem morți acum.
Iar celor ce pășesc pe-al nostru drum
Le vom fi frați!…
O! fraților, cântați ―
Căci noi de-aci din groapă v-ascultăm!…
Cântați frumosul îngropat de-acei
Ce n-au putut să-l re’nvieze-n vers,
Cutreierați întregul Univers,
Și-n cântecele voastre îngropați
Toți vechii Zei!
Iar mâine-n zori, de-o fi să ne întâlnim
Pe-albastrele cărări, de unde azi
Noi vă privim ―
O!… Mâine-n zori, de-o fi să ne-ntâlnim,
Vă vom primi cu brațele deschise,
Și-obrajii voștri,-adeseori scuipați,
I-om săruta ―
Căci voi ne sunteți frați!…
