…. sau poate trebuia sa spun “Deceniul Superficialitatii”. Poate de mai bine de un deceniu, poate asa a fost intregul secol. O perioada de singuratate, falsitate si materialism, in care omul si-a pierdut identitatea sau incearca sa si-o falsifice, in care viata este o piesa de teatru iar noi toti suntem actori de cea mai proasta speta.
Ma uit in jur si observ mizeria din omenire. Ma uit in mine, si o observ si in mine. Like-uri pe Facebook la cele mai banale si superficiale postari, si zero like-uri la lucruri esentiale si pure. Oriunde te-ai afla vezi numai minciuna, kitsch, nesimtire… care nici macar nu mai sunt mascate! Clasa politica, clasa sociala, totul este acaparat de o boala a individualismului, sau mai bine spus, egoismului. Pana si arta sufera! Autorii sau muzicienii pe care in trecut ii simteai profund, s-au schimbat, s-au comercializat, s-au “reinventat”.
Traim cu falsa impresie ca avem democratie, cand de fapt peste tot in lume este capitalism. Banul conduce totul. Iar banul acesta ne distruge… pe noi insine, din lipsa lui si a nevoilor, pe prieteni si iubiti pe care-i indeparteaza de noi din cauza unor datorii sau alte motive financiare. Este o lupta continua pentru supravietuire, in care “Zeul Moneda primeste slava”, in care nu mai conteaza educatia sau bunul simt, ci doar statutul social (ce job ai sau daca ai).
Ne-am pierdut umanitatea. In acest deceniu, in acest secol, investim mai mult in roboti si inteligenta artificiala decat in sanatate, arta sau acte umanitare. Si cand inteligenta artificiala ne va lua locurile de munca, atunci vom fi aproape toti niste “nimeni”, fiindca fara job si fara bani nu poti trai. Ne distrugem singuri.
Eu ma simt total exclus din societate, complet singur, inconjurat doar de prieteni falsi sau amici sau doar cunostinte. Prieteni adevarati nu mai exista, cum de altfel, nu prea au existat in viata mea. Am tot scris despre subiectul asta, si nu vreau sa-l mai repet, dar simt ca mai trebuie… pentru ca, pana acum singuratatea imi convenea, am trait ca un anahoret intre patru pereti facand in liniste ce-mi place. Dar astazi, ma simt un strain printre oameni.
Ma simt total exclus din orice peisaj, si cum spuneam, de data asta nu ma mai simt ok singur cum ma simteam candva precum decadentul Des Esseintes, ci ma simt un ciudat. Parca este o problema cu mine, nu cu ceilalti. Ca-i vad pe ceilalti ca sunt ok, ca au ce trebuie, dar eu nu. Ma regasesc astazi singur in fata unui monitor lamentandu-ma despre realitate, la 3 saptamani dupa ce am fost parasit de femeia care ar fi trebuit sa-mi fie sotie, aici, singur, fumand din nou doua pachete pe zi. Am job si tot nu sunt de-al lumii.
Nu mi se potriveste nimic pe lumea asta, sunt prea diferit de toti si nu ma pot integra in aceasta lume bolnava sentimental. Presimt ca voi trai o viata solitara si trebuie sa ma impac cu gandul asta. Nu sunt ca ceilalti. Sunt prea ciudat si intortocheat pentru lume. Nu pot fi inteles si nici placut. D-asta nu am prieteni si nu sunt sufletul petrecerii. D-asta nu ma urc pe boxe si nu dau pe gat tequila in baruri ca o maimuta scapata de sub control. D-asta sunt tot timpul undeva la margine in grupuri, abia ascultat cand spun ceva. Ma simt in plus. Sunt in plus. Sunt neconform standardelor sociale de astazi. Ce interese am, sunt irelevante pentru restul lumii. Postez astazi un clip, o poza sau un citat profund si primesc 0 like-uri, apoi postez o poza cu pisici retardate si hopa, 20 de like-uri. Ma uit in lista de prieteni de Facebook si vad ca nu am ce discuta cu niciunul, ca sunt pusi degeaba acolo. N-am ce sa le vorbesc. N-am de ce sa ma vad cu ei. Sunt poate 8 persoane pe care le cunosc cu care inca mai vreau sa ies si sa discut, dar cum viata acestui deceniu este mult prea agitata, nu avem timp, sau chef, sau energie, sau bani. Nu mai stau cu idioti si depravati care se imbata si stau prin baruri noaptea, dar nici cu altii nu pot sta, poate pentru ca sunt vazut ca un filfizon, eu si pipa mea, eu si absintheul meu, sau poate sunt un om anost.
Imi spunea o prietena, “asta se intampla la maturitate”. Asa-i spuneam si eu fostei mele. Maturitatea. O perioada de tribulatie naturala a omului, care trece prin schimbari iminente de abrutizare. Iesim pe rand din ceea ce stiam a fi viata si ne trezim intr-o cu totul alta postura, cu nevoi diferite, cu dorinte diferite, cu scopuri diferite. Vrem familie, vrem cariera, vrem stabilitate. In mod natural! Bineinteles, este un nou stadiu, dar care indeparteaza prietenii, care face oamenii sa se raceasca si sa devina mai individualisti in cautarea “succesului”, ca mai apoi sa se trezeasca in casnicii evanescente, pline de vicisitudine, in situatii financiare precare. Ce ironie dezgustatoare!
Ieri eram toti plini de viata si fericire, impreuna, in grupuri stranse, iar astazi fiecare pe drumul lui, eventual cu o alta familie in vacante prin Europa, sa mai umplem golul sufletesc si linistea de acasa, sa nu recunoastem totusi ca ne-am luat o alta teapa de la viata. Sa nu ne gandim la partenerul inveterat si plictisit de relatie si de noi, care in adancul lui este ahtiat, avid dupa ceva nou.
Suntem singuri cu totii. O stim in adancul inimii. Unii ies in continuare, vorbesc si rad, dar tot singuri sunt, pentru ca nu exista nicio legatura autentica “cum era odata”.
Bun venit tin 2018!
Intr-o lume-n care omul Este un obiect uitat, Nebunia si-a luat tronul, Incercand un nou asalt.
Discussion