- preluat din cartea “Supă de pui pentru sufletul îndrăgostiţilor”, editura Amaltea
M-a gasit plangand amarnic in salonul spitalului.
– Ce-ai patit ? m-a intrebat Richard, stiind ca de fapt amandoi aveam motiv sa plangem. In ultimele 48 de ore aflasem ca aveam o tumora canceroasa la san, care se raspandise si la ganglionii limfatici si era posibil sa mai fie si o pata pe creier. Amandoi aveam 32 de ani si trei copii mici de crescut.
Richard ma stranse tare in brate si incerca sa ma mangaie. Prietenii nostri si rudele ramasesera uimiti de linistea care ne cuprinsese. Lui Richard i s-a parut ca realitatea inspaimantatoare a starii mele m-a coplesit pana la urma in cele cateva momente cat lipsise el din camera.
Tinandu-ma strans, Richard incerca sa ma mangaie: “A fost prea mult, nu-i asa Suz?” zise el.
– Nu despre asta e vorba, am strigat eu si am ridicat oglinjoara pe care o gasisem in sertar. Richard ma privea derutat.
– Nu credeam ca asa o sa fie, am strigat eu, privind socata la imaginea mea din oglinda. Nu ma recunosteam. Eram umflata intr-un hal fara de hal. Pentru ca dupa operatie gemeam in somn, prietenii mei bine-intentionati folosisera medicamentele disponibile ca sa-mi aline ceea ce credeau ei ca este durere. Din pacate insa, fiind alergica la morfina, ma umflasem ca un carnat. Eram manjita pe gat, pe umar si pe piept cu betadin de la operatie si baie nu puteam face prea curand. Pe o parte imi atarna un tub care drena lichidul de la locul operatiei. Umarul drept si pieptul erau strans bandajate cu tifon in locul unde mi se extirpase o portiune din san. Parul meu lung si ondulat era strans tot intr-o claie mare. Mai bine de o suta de persoane venisera sa ma vada in ultimele 48 de ore si vazusera o femeie imbracata intr-o camasa cenusie, cu parul valvoi, nemachiata, umflata, palida si incercanata, care se intampla sa fiu eu. Unde ajunsesem?
Richard m-a pus la loc pe perna si a iesit din camera. S-a intors in cateva clipe cu bratele incarcate de sticlute de sampon si balsam confiscate dintr-un carucior de pe hol. A scos perne din dulapul de la perete si a tras un scaun langa chiuveta. Descurcand perfuzia mea din vena, lua tubul lung pe care il aveam intr-o parte si si-l indesa in buzunarul camasii. Apoi se apleca deasupra mea, ma lua si ma duse – cu perfuzie cu tot – spre scaun. Ma lasa incet in poala lui, imi lua capul in maini si tinandu-l deasupra chiuvetei, dadu drumul la apa calda pe parul meu. Imi turna samponul si balsamul pe parul buclat si il spala. Apoi il infasura in prosop si ma duse inapoi in pat cu perfuzie si toate cele. A facut totul cu atata delicatete incat nu mi s-a clintit nici o cusatura.
Sotul meu, care nu-si uscase parul cu uscatorul electric niciodata in viata lui, a luat uscatorul si mi-a uscat parul, incercand in tot acest timp sa ma distreze prefacandu-se ca imi vinde ponturi de infrumusetare. Se apuca apoi, bazandu-se pe experienta de a ma fi urmarit in ultimii 12 ani, sa-mi aranjeze parul. Mi-a venit sa rad vazandu-l cum isi musca buzele, mai serios decat un student de la scoala de infrumusetare. Mi-a spalat parul si gatul cu un prosop udat cu apa calda, grijuliu sa nu atinga zona operatiei si m-a masat cu lotiune pentru piele. Apoi mi-a deschis trusa de machiaj si incepu sa ma machieze. N-am sa uit niciodata ce-am mai ras cand a incercat sa-mi dea cu rimel si cu fard de obraz. Eu cascam ochii mari si imi tineam respiratia iar el imi dadea cu rimel pe gene si ii tremurau mainile. Apoi mi-a frecat obrajii cu un tifon ca sa intinda fardul. Ultimul a fost rujul. Avea doua in mana: “Pe care il vrei? Zmeuriu sau rosu ca vinul?” ma intreba el. Mi-a dat cu ruj ca un artist care picteaza pe panza, apoi imi puse oglinda in fata.
Aratam din nou a fiinta omeneasca. Cam umflata, dar miroseam a curat, parul imi cadea moale pe umeri si in sfarsit, ma recunosteam.
– Ce parere ai? ma intreba el. Am inceput din nou sa plang, de data asta de recunostinta. “Nu, iubito. Ai sa strici toata munca mea de infrumusetare,” zise el.
In acea perioada grea din viata noastra, mi se dadusera doar 40% sanse de supravietuire in urmatorii cinci ani. Asta se intampla acum sapte ani. Am trecut prin anii aceia zambind, cu mangaierea lui Dumnezeu si cu ajutorul minunatului meu sot. Anul acesta implinim 19 ani de la casatorie iar copiii nostri sunt adolescenti. Richard a inteles ceea ce parea sa fie desertaciune si prostie in toiul tragediei. Tot ce mi se paruse firesc pana atunci, se zdruncinase in ceasurile acelea – faptul ca aveam sa-mi vad copiii mari, sanatatea mea, viitorul meu. Printr-un simplu gest de bunatate, Richard mi-a dat din nou sentimentul revenirii la normal. Am sa tin minte intotdeauna acel moment ca pe unul din gesturile cele mai dragastoase din casnicia noastra.
