Retrospectiv. Ne-am îngropat morții fără să-i vedem

Articolul a fost publicat inițial pe cristoiublog.ro

Un detaliu important pare că scapă din atenția publică și este dat uitării, însă cei care au trecut prin această tragedie sunt sigur că nu au uitat.
La începutul pandemiei, când murea cineva și se discuta dacă a murit de Covid sau cu Covid, familia celui decedat nu avea voie să îl/o mai vadă, de frica infecției cu virusul SARS-CoV-2. Necropsiile și autopsiile nu erau permise, așadar totul era la mâna întâmplării, iar multe familii nu au putut nici să țină o înmormântare normală.

Înțeleg, nu se cunoșteau multe despre acest virus (cum nu se cunosc nici astăzi) și acelea erau măsurile de siguranță, măsuri de prevenție. La fel și cu faimoasa izoletă, tot o măsura de prevenție exagerată.

Acum, mă întreb, totuși cine va avea bunul simț de a-și cere scuze față de acele familii care nu au mai putut să își vadă ruda decedată? Cine va avea bunul simț de a recunoaște toate acele măsuri nebunești, de parcă eram loviți de Antrax? Poliția pe stradă urlând în megafoane să stăm în casă și să-i protejăm pe cei dragi, în timp ce statul închidea spitalele, unde cei dragi ar fi trebuit să fie îngrijiți, inclusiv cei de la oncologie, spitalul Fundeni.
A trecut un an. Câte vor fi uitate, câte se vor ierta, câte vor fi asumate?