Nu de puține ori am ajuns în situația de a mă retrage, precum un anahoret sau mai degraba, precum personajul Des Esseintes a lui Huysmans, departe de lume, fără timp și fără alt spațiu în afară de camera mea, pe care nu mă opresc să o decorez și să o umplu cu lucruri care, probabil încearcă să umple golul din mine.
Colecțiile de cărți, de pipe, de tutun, de băuturi, de muzică, de tot felul de lucruri care nici măcar nu-mi mai oferă plăcere și de care nici măcar nu mă mai bucur.
Dar prefer să stau aici, în lumea mea, departe de mizeria umană. Mulți în această perioadă au stat în casă din cauza pandemiei, însă pentru mine adevăratul virus este însuși purtătorul, acel personaj dizgrațios care pozează în imagini false, cu gânduri false, cu vorbe false, cu mișcări false, cu promisiuni sau înțelegeri încălcate, cu scuze ieftine, cu personalități perverse și nu de puține ori, de prostie și ipocrizie. Nu am ce căuta printre astfel de oameni.
Mă feresc de relații, de dragoste și chiar de sex, de simplele ieșiri unde-mi pare că pierd bani aiurea, stând la o masă cu cineva care nu are ceva interesant de spus, sorbind dintr-o băutură diluată sau cel puțin prost mixată, când aș putea cumpăra cu acei bani o carte, sau un tutun nou.
Și de terapeut mă feresc. Cum mergeau înainte oamenii la duhovnic, cu drag și dragoste și încredere, așa mergeam și eu la terapeut, până când am realizat că este doar un alt om, pe care îl plătesc să mă asculte și care îmi închinuiam că empatizează. Nu, terapeutul este om, și la fel ca fiecare om, este tot un virus de care trebuie să mă feresc, și nici nu prețul vieții nu mă voi întoarce la vreunul, nu-i voi spune un cuvânt în caz că voi fi din nou declarat cu vreo altă tulburare mintală. Oi fi eu nebun, dar nu sunt prost.
Așadar, ce să fac? Pentru că nu fac nimic. Sau fac multe, dar care nu schimbă mai nimic, și orice rezolv și tai de pe listă apar alte zece lucruri de făcut care la finalul vieții îmi voi arăta cât de prost am știut să-mi gestionez timpul și prioritățile. Cât despre citit, nici nu mai pot. Camus a început să mă plictisească, Papini nu m-a mișcat atât de tare, Cioran mi s-a părut penibil. Sa-l mai citesc pe Dostoievski? Dar sunt atât de mulți pe care vreau să-i citesc! Atât de multe subiecte de studiat, că îmi aduc aminte de autobiografia lui Papini în care m-am regăsit atât de mult. Însă entuziasmul și energia pe care Papini o descrie acolo, le-am avut între 13 și 21 de ani, apoi totul s-a tot redus din ce în ce mai mult încât abia mai reușesc să termin o carte.
Îmi vine să zac. Vreau să aprind o pipa și să privesc pe geam cu arde orașul, și pe măsură ce se termină pipa, flăcările să se apropie de mine până mă mistuiesc asemenea. Dar momentan, privesc în vid și nu simt nimic.
