Sunt fan Mad Max de cand eram copil…. inca de la primele 30 de minute ale filmului Fury Road am spus: „E cel mai bun Mad Max facut.”…. da, „pentru ca automobile” si pentru ca „bataie, impuscaturi, pizde, etc”. Da, evident ca efectele si multe alte date tehnice sunt mult mai bune, dar sunt sigur ca nu asta a fost scopul filmului.
In general, ca sa atragi atentia prostului trebuie sa faci ceva prostesc.. sa injuri, sa ragai, sa faci filme cu batai. Important e ce faci dupa ce ai castigat atentia prostului. Ei bine, in cazul Fury Road, eu vad o tentativa de a deschide ochii si sufletele oamenilor, un semnal de alarma, un avertisment… prezentarea unei drame aproape actuala si foarte sigura in viitorul apropiat.
Eu n-am privit filmul ca pe unul de actiune, ci o drama. La modul cel mai serios vorbind, am bufnit in plans pe la sfarsit. Nu stiu daca vezi filmul cum l-am vazut eu.. nu stiu cine vede lucrurile asa cum le vad eu. Tinerele din film pot fi vazute ca niste bucati foarte futabile sau ca niste fiinte extrem de importante, dar care sunt in suferinta.
Imi vine in minte o secventa/replica:
Toast: What are you doing?
The Dag: Praying.
Toast: To who?
The Dag: Anyone who’s listening.
Bine gandit! Roaga-te… nu te mai intreba la cine, nu conteaza cum il cheama, deja are mii de nume in sute de culturi si religii. Fa-o macar in scop terapeutic, daca nu spiritual…
Sincer si fara jena va zic… am plans…cand Furiosa ajunge la Taramul Verde pe care l-a cautat o viata intreaga si afla ca tot ce a fost odata s-a spulberat (la fel si visele si speranta ei)… atunci mi-a scapat prima lacrima. Apoi, la moartea batranei (numita Keeper of the Seeds) cand The Dag (tipa blonda) o priveste prin geam si ia ce era cel mai de pret, atat batranei cat si tuturor… semintele. Am bufnit in plans.
Poate m-am deteriorat rau psihic si am ajuns si eu sa ma intreb ca si Max: „It was hard to know who was more crazy… me… or everyone else.”
