Ce scriam pe 28 August 2020 rămâne valabil. De fapt, ce am susținut încă de când aveam 15-16 ani, ce susțineam și în prima carte, ce am susținut și pe blog, s-a adeverit, s-a dovedit. Nu mai este o părere, este un fapt pe care nu a reușit nimeni să mi-l contrazică, ba cei mai mulți îl recunosc, și spun că trebuie să învât să nu mai simt, să “nu mai pun la suflet”. Dar nu pot. Sunt în așa fel construit încât tot ce fac și ce spun vine din suflet, mai mult sau mai puțin. Aparent, nu sunt construit pentru lumea asta.
Imaginați-vă cum timp de o lună m-am luptat cu această durere insuportabilă, zi de zi, de dimineață până seara, și strigam după ajutor la familie, la prieteni, la terapeut. Am încercat timp de mulți ani să le găsesc tot felul de scuze fiecăruia, că toți au probleme, că au treabă, că nu au timp, că nu pot înțelege. Însă când spuneau că nu au timp, s-a dovedit că aveau. Aveau timp pentru orice altceva. La fel cum și eu nu aveam timp de multe ori, sau aveam sufletul sfâșiat, totuși am rupt din mine și din timpul meu încercând să-i ajut, să-i ascult, să-i sfătuiesc când mi s-a cerut. De putut se poate, însă nu se vrea. Indiferența și falsitatea au fost pur si simplu incontestabile. Am încercat să întorc pe toate părțile problema, să văd unde și dacă am greșit, nu am găsit așa că i-am întrebat, si cei mai mulți au spus că nu am greșit cu nimic, sau am greșit cu lucruri mărunte. Tot un lucru mărunt este simplul gest de a spune un “salut” sau “du-te-n morții mă-tii” din când în când, însă îl auzi numai atunci când unul dorește ceva de la tine. Atât.
Atât timp cât nu reprezentăm un interes, o necesitate, nimănui nu îi va păsa de noi. Indiferent cât de bun ești, indiferent de câte ori ai ajutat, indiferent de cât de mult ai oferit, din momentul în care nu mai ai ce să oferi, nu mai prezinți interes și toată lumea te va uita, te va părăsi. Când spun toată lumea mă refer la absolut toată lumea: Prieteni, iubite, amici, cunoștințe, colaboratori, familie (în care am crescut sau pe care am fondat-o), chiar și profesioniștii care s-au angajat să-ți fie alături în momente grele, pe bani, nu îți sunt alături indiferent de gravitatea problemei.
Dar iată-mă tot aici, tot în durere, tot singur, după toate strigătele de ajutor și umilințele în fața acestor animale cu chip uman. Și scriu, pentru că mă ajută, iar cei care citesc, ar putea fi ajutați la rândul lor dacă vor fi atenți în jur. Știu, este greu să crezi pe cineva diagnosticat cu borderline. Pe bune dreptate. Posibil să fiu nebun. Dar nu sunt prost.
Când trăiești astfel de momente, când ai astfel de emoții timp de ani și ani, încât nici nu-ți mai aduci aminte când au apărut, sau dacă nu cumva au fost așa întotdeauna, când nu mai găsești niciun motiv de trăit, când întrebi lumea ce motiv ai avea să trăiești și toți se bâlbâie și nu știu ce să spună, atunci îți dai seamă că locul tău nu este aici. Am simțit asta întotdeauna, și totuși m-am luptat de fiecare dată, cu ultimele puteri, cât să pot prinde ziua de mâine. Asta nu este viață. Este o lecție de viață care îți arată cât de dezgustătoare este viața și rasa umană. Nu o spun că îmi place. O spun tocmai pentru că nu îmi place, că mă omoară și dacă nu am cui să comunic, sunt nevoit să scriu, chiar dacă o fac numai pentru mine.
