[ Versuri pentru suflet ] “Singurătatea” de Mateiu Caragiale

“Singurătatea” de Mateiu Caragiale

E-așa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,
Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbușit
Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Și-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată
Că simt cum plânge-n mine ceva nedeslușit.

Melancolia face în pieptu-mi să tresalte
Neînțelese doruri, în vreme ce-ațipind
Ființa mea de astăzi, în locu-i răsar alte
Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,
Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.

Umbroasa-le poveste măreață se-mpletește
La murmurul ei sumbru plutind în depărtări,
Nostalgică gândirea în voie-mi pribegește
Și nesfârșit de tristă, se pierde, se topește
Într-un noian albastru de mistice visări…

Din crudele cătușe, ce încă mă mai leagă,
De omeneasca fire treptat mă dezrobesc,
Înseninată mintea-mi începe să-nțeleagă,
Cu-amar dezgust, a vieții zădărnicie-ntreagă
Și, liberă, străină de tot ce-i pământesc,

Se-nvoaltă, se-ntraripă, spre slăvi semeț se-avântă
Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus,
În prada-nfrigurării ce aprig mă frământă
Renasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântă
Decât singurătatea, dar singur, totuși, nu-s.

Căci dacă, dus pe gânduri, m-asez lângă fântână
Privind cum apa doarme pe netedul nisip,
Cu tâmplele în palme și-adăst în umbră până
Când lin și molcom ziua cu noaptea se îngână
În fluida oglindă, alături de-al meu chip,

În străveziu zăbranic aievea se ivește
O tainică-arătare… Adâncele-i priviri
Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-și ațintește
Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, șoptește.
De mult cunosc ispita acestei năluciri…

Întotdeauna dânsa mă mustră cu blândețe:
– De ce-mpotriva firii hain te răzvrătești;
Tot ce-i frumos în suflet de ce lași să înghețe
Jertfind trufiei sterpe senina tinerețe?
Ia seama că ea trece și n-o mai regăsești.

A-ți înfrâna încearcă sălbatica pornire,
Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu șovăi!
Scăparea e-n credință, nădejde și iubire,
Prin ele doar s-atinge fugara fericire,
Urmează-le deci legea și nu te vei căi…

– Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere,
Prin ea spre-nțelepciune eu cugetu-mi ridic,
Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere,
Când nu cârtesc, nu blestem și nu cer mângâiere,
Când nu mă-ncred în nimeni și nu cred în nimic!

Iubirea e robie; trădarea – umilință;
Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui?
Precum în nepăsare trăiesc fără credință
Voi ști deopotrivă să mor fără căință,
Chiar clipa ce-a din urmă o voi disprețui.

Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea
De veci și voi primi-o netulburat și mut –
Spre a putea respinge și-atunci înduioșarea
Goni-voi amintirea și voi chema uitarea
Să-mi legene sfârșitul, al liniștii-nceput.

Că margini nu cunoaște păgâna-mi semeție,
Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt,
Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminție,
Și sub călăuzirea-i pășesc cu bărbăție
Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt…

Cu amăgiri deșarte și seci seninătatea
De tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar…
Piei dar și-n pacea nopții îmi lasă voluptatea
De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea…
Târziu ușoara șoaptă, încet se stinge, iar.

Din ce în ce mai ștearsă, ciudata arătare
Pe nesimțite piere din undele-argintii,
Când spelb și searbăd cerul iar sângeră la zare
Și, deșteptând frunzișul, a dimineții boare
Îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.