De ce sexul de calitate păleşte, atât de des, chiar şi pentru cuplurile care continuă să se iubească la fel ca întotdeauna? Şi de ce intimitatea avansată nu garantează şi sex de calitate, contrar credinţelor populare? Sau, întrebarea următoare ar putea fi, putem dori ceea ce avem deja? Iată o întrebare de un milion de dolari. Şi de ce e atât de erotic ceea ce e interzis? De ce abaterea de la reguli face ca dorinţa să fie atât de puternică? Şi de ce rezultă copii din sex, în timp ce copiii sunt un dezastru pentru erotismul cuplurilor? O lovitură fatală pentru erotism, nu? Când iubeşti, cum te simţi? Şi când doreşti, cum anume e diferit?
Acestea sunt câteva din întrebările centrale ale explorării mele asupra naturii dorinţei erotice şi dilemelor care apar o dată cu ea în iubirea modernă. Călătoresc prin lume, şi ceea ce observ este că peste tot pe unde a pătruns romantismul, pare a exista o criză a dorinţei. O criză a dorinţei, în sensul asumării dorinţei — dorinţa ca expresie a individualităţii noastre, a liberului nostru arbitru, a preferinţelor noastre, a identităţii noastre – dorinţa care a devenit un concept central făcând parte din iubirea modernă şi din societăţile individualiste.
Ştiţi, e prima dată în istoria omenirii când încercăm să trăim sexualitatea pe termen lung, nu pentru că am vrea 14 copii, caz în care ar fi nevoie de mai mulţi pentru că mulţi nu vor supravieţui, şi nici pentru că e în mod exclusiv datoria matrimonială a femeii. E prima dată când ne dorim sexul pe termen lung ca o expresie a plăcerii şi legăturii care îşi are rădăcina în dorinţă.
Ce păstrează dorinţa şi de ce e aşa de greu? Esența păstrării dorinţei într-o relaţie de lungă durată, constă în împăcarea a două nevoi fundamentale ale omului. Pe de o parte, nevoia noastră de securitate, predeictibilitate, siguranţă, relație, încredere, permanenţă — toate aceste experienţe ale vieţii ce ne ancorează pe care le numim acasă. Dar mai avem o nevoie la fel de puternică — bărbaţi şi femei — de aventură, de noutate, de mister, de risc, de pericol, de necunoscut, de neaşteptat, surpriză — înţelegeţi ideea — de drum, de călătorie. A împăca nevoia noastră de securitate cu nevoia noastră de aventură într-o singură relaţie, sau ceea ce ne place să numim în zilele noastre o căsătorie pasională, era pe vremuri o contradicţie în termeni. Căsnicia era o instituţie economică în care ţi se dădea un parteneriat pe viaţă cu copii şi statut social, cu succesiune şi tovărăşie. Dar acum ne dorim ca partenerul să ne dea toate aceste lucruri, şi în plus, mai vreau să fii prietenul meu cel mai bun şi confidentul meu de încredere şi amantul meu pasional, şi mai şi trăim de două ori mai mult. (Râsete) Aşa că ne adresăm unei persoane şi îi cerem să ne dea ceea ce odată oferea un sat întreg: Dă-mi apartenenţă, dă-mi identitate, dă-mi continuitate, dar mai dă-mi şi transcendenţă şi mister şi veneraţie. Dă-mi confort, dă-mi provocare. Dă-mi noutate, dă-mi familiaritate. Dă-mi previzibilitate, dă-mi surpriză. Şi credem că e un dat, iar jucăriile şi lenjeria ne vor salva. (Aplauze)
Acum ajungem la realitatea existenţială a povestirii. Pentru că, într-un fel — şi mă voi întoarce la asta — această criză a dorinţei e foarte des o criză a imaginaţiei.
De ce păleşte atât de des sexul de calitate? Care e legătura între iubire şi dorinţă? Cum se leagă şi cum se resping? Pentru că acolo se află misterul erotismului.
Dacă e vreun verb care se leagă de iubire, atunci e “a avea”. Şi dacă e vreun verb care se leagă de dorinţă, e “a vrea”. În iubire, vrem să avem, vrem să cunoaştem iubitul. Vrem să minimizăm distanţa. Vrem să reducem decalajul. Vrem să neutralizăm tensiunile. Vrem apropiere. Dar în dorinţă, tindem să nu prea vrem să ne întoarcem în locurile pe unde-am mai fost. Concluziile de la sine înţelese nu ne păstrează interesul. În dorinţă, vrem un Altul, cineva de pe cealaltă parte pe care să-l putem vizita, cu care să petrecem ceva timp, în al cărui Red Light District putem merge să vedem ce se mai întâmplă. În dorinţă, vrem un pod pe care să-l traversăm. Cu alte cuvinte, cum spun eu uneori, focul are nevoie de aer. Dorinţa are nevoie de spaţiu. Spus în felul acesta, pare destul de abstract.
Şi-atunci am purtat o întrebare peste tot. Am fost în mai mult de 20 de ţări în ultimii ani cu “Împerecherea în captivitate”, şi i-am întrebat pe oameni: când vă simţiţi cel mai atraşi de partenerul vostru? Nu neapărat atracţie sexuală în sine, ci cel mai atraşi. Şi, indiferent de cultură, de religie, de sex — cu excepţia unuia — sunt câteva răspunsuri care tot revin.
Primul grup e: Sunt cel mai atras de partenera mea când e plecată, când suntem departe, când ne reunim. Practic, când intru din nou în legătură cu abilitatea mea de a mă imagina cu partenera mea, când imaginaţia mea are timp să se reactiveze, şi când pot s-o ancorez în absenţă şi în dor, o componentă majoră a dorinţei. Dar al doilea grup e şi mai interesant: Sunt cel mai atras/ă de partener/ă când îl văd în studio, când o văd pe scenă, când e îl elementul lui, când face ceva ce o pasionează, când îl văd la o petrecere şi ceilalţi sunt foarte atraşi de el, când o văd cu suita ei. Practic, când îmi văd partenerul radiind şi încrezător, e probabil cel mai puternic stimulent. Radiind, de sine stătător, adică se auto-susţine. Privesc această persoană — apropos, despre dorinţă oamenii vorbesc foarte rar când sunt împletiţi unul în celălalt, la cinci centimetri unul de altul. Nu ştiu cât vine asta în inci. Dar nu vorbesc nici când cealaltă persoană e atât de departe încât nu o mai vedem. Atunci când îmi privesc partenerul de la o distanţă comfortabilă, la care această persoană e deja atât de familară, de cunoscută, există din nou, pentru moment, ceva misterios, ceva evaziv. Şi în acest spaţiu dintre mine şi celălalt se află elanul erotic, acea mişcare către celălalt. Pentru că uneori, cum spunea Proust, misterul nu se referă la a călători în locuri noi, ci la a privi cu ochi noi. Deci, când îmi văd partenerul în mediul lui sau al ei, făcând ceva care îi absoarbe, mă uit la această persoană şi percepţia mea se modifică, şi rămân deschis la misterele care se desfăşoară chiar lângă mine.
Şi atunci, cel mai important, în acea descriere a celuilalt sau a mea — acelaşi lucru — cel mai interesant e că nu există nicio obligație în dorinţă. Nimeni nu are nevoie de nimeni. Nu există grijă în dorinţă. Îngrijirea presupune multă iubire dar e un puternic anti-afrodisiac. Încă nu am văzut pe cineva care să fie foarte atras de cineva care are nevoie de ei. A-i dori e una. A avea nevoie de ei e o frână, iar femeile au ştiut asta dintotdeauna, pentru că orice aduce în discuţie paternitatea scade de obicei încărcătura erotică. Pe bună dreptate, nu?
Iar cel de-al treilea grup de răspunsuri e de obicei: când sunt surprins, când râdem împreună, cum îmi spunea cineva azi la birou, când e în frac, aşa că i-am spus, ştii, e ori fracul, ori cizmele de cowboy. Dar practic e când apare ceva nou. Dar noutatea nu se referă la poziţii noi. Nu e un repertoriu de tehnici. Noutatea se referă la ce părţi din tine aduci la suprafaţă? Care părţi din tine se văd doar acum? Pentru că într-un fel s-ar putea spune că sexul nu e ceva ce faci. Sexul e un loc unde te duci. E un spaţiu din interiorul tău în care intri, cu altcineva, sau cu alţii. Unde mergi deci în sex? Cu care părţi din tine te conectezi? Ce încerci să exprimi acolo? E un loc de transcendenţă şi unire spirituală? E un loc de obrăznicie, un loc unde poţi fi agresiv în siguranţă? E un loc unde să poţi capitula în sfârşit şi să nu fii nevoit să fii responsabil pentru orice? E un loc unde să-ţi poţi exprima dorinţele infantile? Ce se întâmplă acolo? E un limbaj. Nu e doar un comportament. Poetica acestui limbaj mă interesează, care e şi motivul pentru care am început să explorez acest concept de inteligenţă erotică.
Ştiţi, animalele fac sex. E pivotul, e biologie, e instinctul natural. Suntem singurii care avem o viaţă erotică, înseamnând că sexualitatea e transformată de imaginaţia umană. Suntem singurii capabili să facem dragoste ore întregi, să fim fericiţi, să avem orgasme multiple, şi să nu atingem pe nimeni, doar pentru că ne putem imagina. Putem să o sugerăm. Nici măcar nu trebuie să o facem. Putem gusta puterea anticipaţiei care e ca un mortar pentru dorinţă, abilitatea de a ne imagina, ca şi cum s-ar întâmpla, de a simţi ca şi când s-ar întâmpla, în timp ce nimic nu se întâmplă şi totul se întâmplă în acelaşi timp. Când am început să mă gândesc la erotism, am început să mă gândesc la poetica sexului, şi, dacă o privesc ca pe o inteligenţă, atunci e ceva ce se cultivă. Care sunt ingredientele? Imaginaţia, joaca, noutatea, curiozitatea, misterul. Dar agentul central e cu adevărat acea piesă numită imaginaţie.
Dar şi mai important, ca să înţeleg care sunt cuplurile care au o scânteie erotică, ce sprijină dorinţa, a trebuit să mă întorc la definiţia iniţială a erotismului, definiţia mistică, şi am trecut prin ea printr-o bifurcaţie, privind de fapt trauma, extrema opusă, şi am privit-o uitându-mă la comunitatea în care am crescut, o comunitate din Belgia, toţi supravieţuitori ai Holocaustului, şi în comunitatea mea erau două grupuri: cei care nu muriseră, şi cei care se întorseseră la viaţă. Cei care nu muriseră trăiau foarte priponiţi de pământ, nu puteau simţi plăcearea, nu puteau avea încredere, pentru că atunci când eşti vigilent, îngrijorat, temător şi nesigur, nu îţi poţi ridica fruntea să decolezi în spaţiu, să fii jucăuş, în siguranţă şi imaginativ. Cei care se întorseseră la viaţă erau cei care înţelegeau eroticul ca pe un antidot pentru moarte. Ei ştiu cum să se păstreze în viaţă. Şi când am început să ascult lipsa de sex a cuplurilor cu care lucrez, îi aud uneori pe oameni spunând: “Vreau mai mult sex”, dar în general oamenii vor sex mai bun, şi mai bun înseamnă reconectarea cu acea calitate de viaţă, de vibraţie, reînnoire, vitalitate, eros, energie pe care sexul obişnuia să le-o dea, sau pe care au sperat să le-o dea.
Aşa că am început să pun o întrebare diferită. Întrebarea a început să fie: “Mă închid atunci când…” “Îmi opresc dorinţele când…” ceea ce nu e aceeaşi întrebare cu: “Ce mă opreşte e…” sau “Tu mă opreşti atunci când…” Şi lumea a început să spună: “Mă opresc atunci când mă simt mort pe dinăuntru, când nu îmi place corpul meu, când mă simt bătrân, când nu am avut timp pentru mine, când nu am avut o ocazie să interacţionez cu tine, când nu am avut performanţe bune la lucru, când stima de sine scade, când nu am un simţ ridicat al valorii de sine, când nu simt că am dreptul să vreau, să iau, să primesc plăcere.”
Apoi am început să pun întrebarea invers. “Mă aprind atunci când…” Pentru că de cele mai multe ori, oamenilor le place să întrebe: “Tu mă aprinzi, ce mă aprinde”, şi pe mine mă scot din întrebare. Dacă eşti mort pe dinăuntru, cealălalt poate face multe de Sf.Valentin. Nu va conta. Nu e nimeni la recepţie. (Râsete) Deci, mă aprind atunci când, îmi pornesc dorinţele, mă trezesc atunci când…
Acum, în acest paradox dintre iubire şi dorinţă, ceea ce pare să fie atât de încurcat e că exact ingredientele care hrănesc iubirea — mutualitatea, reciprocitatea, protecţia, îngrijorarea, responsabilitatea pentru celălalt — sunt uneori chiar ingredientele care înăbuşă dorinţa. Pentru că dorinţa e însoţită de sentimente care nu sunt tot timpul favorite ale iubirii: gelozie, posesivitate, agresiune, putere, dominaţie, obrăznicie, pozne. Practic cei mai mulţi dintre noi se aprind noaptea de la exact acele lucruri împotriva cărora protestează în timpul zilei. Mintea erotică nu e tocmai corectă. Dacă toată lumea ar avea fantezii pe un pat de trandafiri, nu am mai avea discuţii aşa de interesante despre asta. Dar nu, acolo în mintea noastră există o mulțime de lucruri pe care nu ştim întotdeauna cum să le comunicăm persoanei pe care o iubim, pentru că ni se pare că iubirea e însoţită de altruism şi de fapt dorinţa e însoţită de o anumită cantitate de egoism în cel mai bun sens al cuvântului: abilitatea de a rămâne conectat cu sinele propriu în prezenţa altuia.
Vreau să desenez acea imagine pentru voi, pentru că e nevoie să împăcăm aceste două seturi de nevoi, suntem născuți cu amândouă. Nevoia de conexiune, nevoia de separare, nevoia de siguranţă dar şi aventură, nevoia de apropiere şi de autonomie. Dacă vă gândiţi la copilaşul care vă stă în braţe şi care se cuibăreşte acolo în siguranţă și confort, la un moment dat toţi avem nevoie să ieşim în lume pentru a descoperi şi explora. Acesta e începutul dorinţei, acele nevoi de explorare, curiozitate, descoperire. Şi apoi se întorc şi se uită la tine, şi dacă le spui, “Hei, puştiule, lumea e un loc grozav. Încearc-o. E foarte multă distracţie acolo”, se pot întoarce cu spatele şi pot simţi conexiunea şi separarea în acelaşi timp. Pot pleca în imaginţia lor, în corpul lor, în joaca lor, ştiind în permanenţă că există cineva atunci când se întorc.
Dar dacă pe partea asta e cineva care spune: “Sunt îngrijorat. Mă tem. Sunt deprimat. Partenerul meu nu a avut grijă de mine de atâta timp. Ce e aşa de bine acolo? Nu avem noi tot ce avem nevoie împreună, tu şi cu mine?” atunci apar unele reacţii pe care le putem recunoaşte cu toţii. Unii dintre noi se vor întoarce, s-au întors de mult timp, iar acel copilaş care se întoarce e copilul care renunţă la o parte din el însuşi pentru a nu îl pierde pe celălalt. Îmi voi pierde libertatea pentru a nu pierde legătura. Şi voi învăţa să iubesc într-un anumit fel care va deveni împovărat cu griji în plus şi responsabilitate în plus, şi protecţie în plus, şi nu voi şti cum să te părăsesc pentru a mă juca, pentru experimenta plăcerea, pentru a descoperi, pentru a intra în interiorul meu. Traduceţi asta în limbaj adult. Începe de când suntem foarte mici. Continuă cu viaţa noastră sexuală până la sfârşit. Copilul al doilea se întoarce, dar va privi peste umăr tot timpul. “Vei mai fi acolo? Mă vei ocărî? Mă vei certa? Te vei înfuria pe mine?” Şi pot fi plecaţi, dar de fapt nu sunt departe niciodată, şi aceştia sunt adesea oamenii care îţi vor spune: la început a fost foarte fierbinte. Pentru că la început, intimitatea în creştere nu era încă destul de puternică încât să ducă la scăderea dorinţei. Cu cât deveneam mai conectat, cu cât mă simţeam mai responsabil, cu atât eram mai puţin capabil de a-mi da drumul în prezenţa ta. Al treilea copil nu se prea întoarce.
Aşa că ce se întâmplă, dacă vrei să păstrezi dorinţa, e acea piesă cu adevărat dialectică. Pe de o parte vrei securitate pentru a putea pleca. Pe de altă parte, dacă nu poţi pleca, nu poţi obţine plăcere, nu poţi culmina, nu ai orgasm, nu te poţi excita pentru că îţi petreci timpul în corpul şi capul celuilalt şi nu în al tău.
Deci, în această dilemă a împăcării dintre cele două seturi de nevoi fundamentale, sunt câteva lucruri pe care am ajuns să înţeleg că le fac cuplurile erotice. Unul, au foarte multă intimitate sexuală. Ei înţeleg că există un spaţiu erotic care le aparţine fiecăruia. Mai înţeleg şi că preludiul nu e ceva ce faci cu cinci minute înainte de actul sexual. Preludiul e ceva ce începe cam la sfârşitul orgasmului anterior. Ei mai înţeleg că un spaţiu erotic nu se referă la a-l dezmierda pe celălalt. E vorba de a crea un spaţiu în care părăsești Management Inc., poate unde abandonezi programul agile, (Râsete) şi de fapt intri în acel loc unde nu mai eşti cetăţeanul cel bun care are grijă de lucruri şi e responsabil. Responsabilitatea şi dorinţa se bat cap în cap. Nu le merge prea bine împreună. Cuplurile erotice înţeleg de asemenea că pasiunea vine şi pleacă. E cam ca şi luna. Are eclipse intermitente. Dar ceea ce mai ştiu ei, ştiu cum să o reînvie. Ştiu cum să o aducă înapoi, şi ştiu cum să o aducă înapoi pentru au demistificat un mare mit, mitul spontaneităţii, care spune că pasiunea va cădea din cer în timp ce împături rufele ca un deus ex machina, şi de fapt ei au înţeles că orice se va întâmpla imediat într-o relaţie pe termen lung s-a întâmplat deja.
Sexul de durată e sex cu premeditare. E dorit. E intenţionat. E atenție şi prezenţă.
Sf.Valentin fericit.
