Minulescu despre “om”

 – Om!..

Ce cuvant lipsit aproape de orice rezonanta!… Un cuvant amputat… estropiat… Parca nici n-ar fi cuvant adevarat… O simpla imperechere de litere, si atata tot. O vocala care vrea sa zboare si o consoana care o tine parca pe loc!…

Si totusi, cuvantul acesta asa de mic reprezinta ceva foarte mare – tot ce poate fi mai mare… Podoaba creatiei… Punctul culminant al unui program de realizari nebanuite… un punct grafic, dupa cea mai lunga si mai elocventa fraza divina – o fraza care a durat sase zile intregi!… Cu el se incheie totul. Dupa el, nu mai exista nimic.
Nimic!

Ciudat lucru. Cuvantul “nimic” este mai lung decat cuvantul “om”. Sa nu judecam insa importanta cuvintelor numai dupa imaginea lor grafica. In felul acesta, toate bibliotecile din lume s-ar reduce la colectiile uniforme ale aceluiasi abecedar, tiparit insa in editii diferite.

Si totusi, cuvantul “om” nu este decat o firma – firma unui magazin de lux in interiorul caruia, insa, de cele mai multe ori se gaseste cu totul altceva decat ce este scris afara. Vreau sa spun ca in viata de toate zilele nu orice om dovedeste existenta fiintei pe care Dumnezeu a voit s-o faca dupa chipul si asemanarea Sa.

Un om adevarat este un mecanic-sef al propriei uzine. Traieste vesnic in apropierea materiilor inflamabile si a masinilor cu tot felul de roti dintate, care nu asteapta decat o miscare gresita ca sa-l mutileze, ba chiar sa-l distruga. Mecanic-sef, insa, nu poti ajunge decat dupa ce ai trecut prin toata ierarhia meseriei, de la ucenic pana la maestru.